DIESELUL romanesc ...a dispărut

Suntem in 1984, anul in care industria românească era capabila sa producă motoare diesel. Independenta energetica a mobilității a fost generata de înființarea unei industrii orizontale care sa sprijine cu componente si inteligenta construirea motoarelor. Punctul principal de producție a motoarelor era la Brasov si acesta urma sa devina unicul, in momentul când s-a hotărât ca motoarele ARO sa fie fabricate la poalele Tămpei. Se vehiculau mai multe licențe de pornire: MAN, FIAT, SAVIEM, RABA, acestea fiind susținute de câteva centre de cercetare si dezvoltare. Era perioada de tranziție de la modelele DAC la ROMAN, de la o concepție proprie la o licența din vest. Nu erau prea multe de spus pentru ca era un moment când industria românească trebuia sa învețe.

Problemele apăreau una cate una, in primii ani de producție săptămânal poate, erau probleme legate de prelucrări, materiale , depozitare si montaj. Eram student si profesorul meu de motoare ne-a istorisit, la un curs, povestea pistoanelor care crăpau. Motorul era un ansamblu de 800-850 de componente. Șansele ca măcar unul dintre aceste componente sa nu fie perfect erau foarte mari, însă nu s-a așteptat nimeni ca un component esențial precum pistonul sa fie problematic. A fost o perioadă in care pistoanele cedau pe standul de proba si nu înțelegea nimeni de ce se întâmpla lucrul asta. Am fost nevoiți sa mergem pas cu pas pe procesul tehnologic si sa verificam tot. Nu am găsit nimic inițial, însă aproape de capătul răbdării, într-o noapte a observat ca, la schimbul trei, muncitorul care ducea pistoanele la montaj le arunca unul peste altul într-o cutie. Tehnicianul s-a apropiat si a cerut toata cutia pentru expertiza. Sub microscop s-a observat ca fiecare piston avea zgarieturi rezultate din lovirea unuia de celalalt. Am luat acele pistoane si le-am montat pe un motor. Dupa 2 ore de testare acestea au cedat. Transportul pistoanelor a fost tehnologizat din acel moment, realizandu-se si o imbunatatire de material.

La producția motoarelor participau 3 fabrici principale dar la nivelul componentelor exista o industrie orizontala compusa din 20-25 de fabrici care alimentau industria cu o sumedenie de lucruri: injectoare, pompe, pistoane, pompe de apa etc. Producția de motoare diesel românești variază in ani 80 intre 40.000 si 65.000 de bucăți, acestea reușind sa își găsească diferite aplicații: tractoare, camioane, autobuze, încărcătoare frontale, blindate, buldozere, autocare. Având la dispoziție o industrie de autovehicule enorma era foarte ușor ca motoarele diesel românești sa își găsească locul.

Capacitatea României de a produce motoare diesel a însemnat si reversul medaliei in stabilitatea industriei. În ani ‘90 devenind parte a lumii moderne, vestice, motoarele diesel se lovesc de normele de poluare: Euro2 si Euro3. Euro 2 era un nivel care putea fi acoperit usor insa Euro 3 a fost piatra de capatai a motoarelor noastre. Nu s-a stiut, in anii respectivi, să dezvolte sisteme noi cum ar fi : recircularea gazelor, imbunatatirea turbinelor, sistemului de injecție, astfel totul a intrat in cădere libera.

Într-un final s-a optat pentru alte motoare: Caterpillar, Navistar, International, Renault, MAN, Deutz, implicit si pentru alte cutii de viteze, pentru alte cutii de distribuție si uite așa jumătate din vehiculul romanesc nu mai era romanesc.